"Tot ceea ce suntem este rezultatul a ceea ce am gandit" - Buddha

luni, 14 decembrie 2009

Sarbatori fericite!

Va doresc un Craciun Fericit alaturi de cei dragi.
Lumina sa va fie calauza inspre pace si iubire-n suflete.










Fii o lumina calauzitoare!

Farul ce anunta popozitia uscatului pentru navele ce urmau sa acosteze într-un port din „Noua Scotie” se afla la capatul unui drum desfundat.Afectat de capriciile vremii nu parea impresionant în înfatisarea sa. Cu toate acestea , asezat pe un mal abrupt într-o zona locuita mai mult de pescari, ajuta navele sa intre în siguranta în port.

Urcînd însa în camera unde este montat reflectorul , poti observa cu usurinta ca peretele din spatele lui este captusit cu oglinzi montate în diferite unghiuri. Cînd reflectorul se aprinde atunci poti întelege rostul acestui aranjament de oglinzi. Pentru ca fiecare oglinda are marime diferita si este asezata în unghiuri specifice fata de bec, reflectia luminii creaza o stralucire si-o intensitate pe care o singura oglinda n-o poate realiza .

Noi cei credinciosi, ar trebui sa fim ca o oglinda din acest reflector. Fiecare dintre noi avem un dar specific pe care ni l-a dat Dumnezeu , pe care trebuie sa-l folosim în dragoste pentru un scop si o viziune comuna. Aceasta unitate în slujire în jurul Domnului Isus, trebuie sa exprime stralucirea Slavei lui Dumnezeu în mijlocul lumii.

În acest fel noi putem deveni „farul calauzitor” pentru toti acei ce ratacesc pe marea vietii, îndrumîndu-i în siguranta spre portul vesniciei, în prezenta lui Dumnezeu.

Spre cine îi îndreapta viata ta pe acei ce privesc la Tine ?
Esti o oglinda care reflecta dragostea lui Dumnezeu , sau un obstacol care o opreste ?



Sursa : www.misiune.ro

joi, 3 decembrie 2009

Casatoria ca relatie psihologica

(conferintã)

Căsătoria, ca relaţie psihologică, este o construcţie complicată. E alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, avînd, indiscutabil, o natură foarte eterogenă. Cum în expunerea mea aş vrea să mă limitez la problema psihologică a căsătoriei, voi fi nevoit să exclud, în esenţă, datele de natură juridică şi socială, deşi aceste fapte influenţează relaţiile dintre soţi în extrem de mare măsură.

Ori de cîte ori vorbim de o «relaţie psihologică», presupunem existenţa unui conştient. O «relaţie psihologică» între doi oameni aflaţi amîndoi într-o stare inconştientă nu există. Priviţi din punct de vedere psihologic, ei sînt complet lipsiţi de relaţii. Văzuţi din alte puncte de vedere, din punct de vedere fiziologic, bunăoară, ar putea fi totuşi într-o relaţie, dar o asemenea relaţie nu o putem numi psihologică. Oricum, o inconştienţă totală, ca cea presupusă aici, nu survine niciodată ca atare, dar există totuşi inconştiente parţiale, de o extindere ce nu e neînsemnată. In măsura în care asemenea inconştiente există, relaţia psihologică este, de asemenea, îngrădită.

La copil, conştientul se iveşte din adîncurile vieţii sufleteşti inconştiente, la început sub forma unor insule disparate, care se unesc abia pe urmă, treptat, într-un «conştient» coerent. Procesul progresiv de dezvoltare spirituală înseamnă o extindere a conştientului. Din clipa formării unui conştient coerent, este dată posibilitatea unei relaţii psihologice. Conştientul este întotdeauna, în măsura în care ne putem noi da seama, o conştientă de sine. Spre a fi conştient de mine însumi, trebuie să mă pot distinge de ceilalţi. Numai dacă această distincţie este făcută, se poate satbili o relaţie. Chiar dacă, în general, distincţia aceasta se face, ea rămîne, în mod normal, întotdeauna lacunară, căci zone foarte extinse ale vieţii sufleteşti sînt, poate, inconştiente. în ce priveşte conţinuturile inconştiente, nu există nici o distincţie şi de aceea, în domeniul lor, nici nu se poate forma vreo relaţie; în zona lor domneşte încă starea originară, inconştientă, de identitate primitivă a eu-lui cu ceilalţi, domneşte, aşadar, o lipsă totală de relaţii.

Tînărul aflat la vîrsta însurătorii are, ce-i drept, o conştientă de sine (fata, de regulă, mai mult decît băiatul), dar nu a trecut încă prea multă vreme de cînd a ieşit din ceţurile inconştienţei originare. Are, de aceea, zone vaste aflate încă în umbra in­conştienţei şi care, atît cît se extind, nu permit formarea unei relaţii psihologice. Practic, asta înseamnă că tînărului nu-i este dată decît o cunoaştere incompletă a celorlalţi, precum şi a sa proprie şi de aceea el nu poate fi edificat decît insuficient în ce priveşte motivaţiile celorlalţi, precum şi ale sale proprii. El acţionează, de regulă, conform unor motivaţii în mare parte inconştiente. Lui, subiectiv, i se pare, fireşte, că ar fi conştient, deoarece supraestimăm întotdeauna conţinuturile noastre conştiente, iar faptul că ceea ce considerăm a f i o culme în fine cucerită nu e, în realitate, decît treapta cea mai de jos a unui foarte lung urcuş, este şi rămîne pentru noi o mare şi surprin­zătoare descoperire. Cu cît mai extins este domeniul inconştienţei, cu atît mai puţin poate fi vorba, în cazul căsătoriei, de o alegere liberă - lucru ce se face simţit în mod subiec­tiv prin acea clar perceptibilă forţă a destinului de care te simţi constrîns cînd eşti îndrăgostit. Iar dacă nu este vorba de dra­goste, te poţi simţi totuşi constrîns, dar, fireşte, într-un mod mai puţin plăcut.

Motivaţiile încă inconştiente sînt de natură personală sau sza generală. Este vorba, mai întîi, de motive ce provin din influenţa părinţilor, în acest sens, tinărul este determinat de raportul cu mama, iar tînăra fată de raportul cu tatăl. Cel dintii factor care îi influenţează în mod inconştient, le favorizează sau le complică alegerea, este gradul în care sînt legaţi de părinţi. O iubire conştientă faţă de tată sau mamă favorizează alegerea unui soţ asemănător tatălui, respectiv a unei soţii asemănătoare mamei, în schimb, o legătură inconştientă (care nu se exteriorizează neapărat ca iubire) complică alegerea şi constrînge la anumite modificări specifice ale ei. Spre a le înţelege, trebuie să ştim, în primul rînd, de ce provenienţă este legătura inconştientă şi în ce condiţii duce la modificări forţate sau la inhibări ale alegerii conştiente. De regulă, toată acea viaţă pe care părinţii ar fi putut-o trăi, dar şi-au refuzat-o din motive artificiale, rămîne moştenire, într-o formă răsturnată, copiilor sau, cu alte cuvinte, aceştia din urmă sînt constrînşi în mod inconştient să-şi trăiască viaţa într-un sens care să compenseze neîmplinirile din viaţa părinţilor. Aşa se face că părinţi hipermorali au copii aşa-zis amorali, că un tată iresponsabil şi decăzut are un fiu de o ambiţie bolnavă ş.a.m.d. Urmările cele mai nefaste le are inconştienţa artificială a părinţilor. O mamă, bunăoară, care îşi refuză în mod artificial conştienta spre a păstra intacte aparenţele unei căsătorii reuşite, îşi leagă fiul de sine în mod inconştient, oarecum ca surogat al bărbatului ei. Fiul, dacă nu este împins astfel de-a dreptul la homosexualitate, este constrâns, în schimb, la alte modificări ale alegerii, de fapt complet improprii lui însuşi. Se însoară, de pildă, cu o fată care este în mod evident inferioară mamei (mamei lui) şi care, deci, nu o poate concura pe aceasta sau, bunăoară, se lasă prins în mrejele unei femei cu caracter tiranic şi arogant, care să-l poată smulge în oarecare măsură mamei, în prezenţa unui instinct sănătos, alegerea poate rămîne independentă de astfel de influenţe, dar acestea se fac simţite totuşi, mai devre­me sau mai rîrziu, sub forma unor inhibiţii. O alegere mai mult sau mai puţin pur instinctivă ar trebui să fie cea mai bună din punctul de vedere al perpetuării speciei, dar din punct de vedere psihologic, nu este totuşi o alegere întotdeauna fericită, deoarece personalitatea pur instinctivă şi cea individual diferenţiată se află adesea la o enorm de mare distanţă, într-un atare caz, spiţa poate fi, ce-i drept, îmbunătăţită sau împrospătată prin alegerea pur instinctivă, dar cu preţul sacrificării unei fericiri individuale. (Noţiunea de «instinct» nu înseamnă, fireşte, nimic altceva decît o însumare a tuturor factorilor organici şi sufleteşti cu putinţă, a căror natură e în mare parte necunoscută).

Dacă individul nu ar avea altă menire decît cea de instrument al perpetuării speciei, atunci alegerea pur instinctivă a soţului sau a soţiei ar fi, de bună seamă, pe departe cea mai bună. Dar cum temeiurile unei atari alegeri sînt inconştiente, ea nu permite decît întemeierea unui raport impersonal, de felul celui ce poate fi observat foarte bine la primitivi. Dacă într-un asemenea caz am mai putea vorbi, în genere, de o «relaţie», ar fi vorba doar de un raport şters, distant, de natură pronunţat impersonală, reglementat complet prin obiceiuri şi prejudecăţi tradiţionale, prototip al oricărei căsătorii convenţionale.

In măsura în careinteligenţa sau şiretenia sau aşa-numita iubire prevenitoare a părinţilor nu a aranjat căsătoria copiilor şi în măsura în care la copii, instinctul primitiv nu a fost mutilat nici printr-o falsă educaţie şi nici prin influenţele ascunse exercitate de complexele refulate şi neglijate ale părinţilor, alegerea soţului sau a soţiei se va face, în mod normal, conform unor motivaţii instinctive inconştiente. Inconştienţa implică nediferenţiere, identitate primitivă. Rezultatul practic este că fiecare presupune despre celălalt că are o structură psihologică de ace­laşi fel cu a sa proprie. Sexualitatea normală, trăire comună şi îndreptată în aparenţă spre un ţel comun, întăreşte sentimentul unităţii şi identităţii. Această stare va fi numită deplină armonie şi va fi preţuită ca o mare fericire («un trup şi un suflet»), desigur pe bună dreptate, deoarece întoarcerea la acea stare originară de inconştienţă şi de unitate lipsită de conştientă este ca o întoarcere în copilărie (de unde şi gesturile copilăroase ale în­drăgostiţilor), ba mai mult, ca o întoarcere la viaţa prenatală, la acea mare grea de vagile presentimente ale unei plenitudini creatoare încă inconştiente. Da, este, fără putinţă de tăgadă, o autentică trăire a divinului, a cărui putere covîrşitoare destramă şi resoarbe absolut tot ce e individual. Este o adevărată comuniune cu viaţa însăşi şi cu destinul impersonal. Voinţa proprie, care te face să rămîi tu însuţi, se frînge, femeia devine mamă, bărbatul devine tată, amîndoi fiind privaţi astfel de libertate şi devenind unelte ale vieţii ce-şi urmează cursul.

Relaţia rămîne limitată la ţelul biologic instinctiv, la perpetuarea speciei. Cum acest scop e de natură colectivă, relaţia psihologică dintre cei doi soţi este, în esenţă, de natură de asemenea colectivă şi, de aceea, nu poate fi privită, în sens psihologic, ca o relaţie individuală. Despre o asemenea relaţie putem vorbi abia atunci cînd natura motivaţiilor inconştiente este cunoscută, iar identitatea originară - în mare parte înlăturată. Arareori sau - am putea spune - niciodată o căsătorie nu evoluează fără zguduiri şi fără crize către o relaţie individuală. Nu există conştientizare fără suferinţă.

Căile ce duc la conştientizare sînt multe, dar ele urmează, totuşi, anumite legi. Prefacerile încep, în general, odată cu intrarea în a doua jumătate a vieţii. Mijlocul vieţii constituie o perioadă de foarte mare importanţă psihologică. Copilul îşi începe viaţa psi­hologică într-un cerc restrîns, în jurul mamei şi în familie. Odată cu maturizarea sa progresivă, i se lărgeşte orizontul şi sfera de influenţă. Speranţele şi intenţiile i se îndreaptă spre lărgirea sferei puterii şi posesiunilor sale, dorinţele i se întind acaparatoare asupra lumii, pe zone tot mai largi. Voinţa individului devine identică, în tot mai mare măsură, cu scopurile naturale ale motivaţiilor inconştiente. Astfel, omul insuflă lucrurilor oarecum propria sa viaţă, pînă cînd, în cele din urmă, acestea încep să trăiască ele însele şi să se înmulţească, iar omul este depăşit, pe nesimţite, de ele. Mamele sînt întrecute de copiii lor, bărbaţii de propriile lor creaţii, iar ceea ce a fost adus cîndva pe lume trudnic, probabil cu mari osteneli, nu mai poate fi ţinut în loc. A fost cîndva o pasiune, a devenit apoi îndatorire şi în cele din urmă s-a transformat într-o insuportabilă povară, într-un vam­pir ce-a supt viaţa propriului său creator. Mijlocul vieţii este momentul celei mai mari înfloriri, omul aflîndu-se încă la lucru cu întreaga sa forţă şi cu toată voinţa sa. Dar tocmai în această clipă se naşte înserarea, începe a doua jumătate a vieţii. Pasiu­nea îşi schimbă faţa şi se numeşte de acum datorie, orice «vreau» devine un inexorabil «trebuie», iar întorsăturile de drum, surprizele şi descoperirile de altădată, devin obişnuinţe. Vinul a fiert şi-ncepe să se limpezească. Omul capătă tendinţe conservatoare, dacă totul merge bine. Priveşte adesea, fără să vrea, îndărăt şi nu înainte şi începe să-şi dea socoteală de felul cum i s-a scurs viaţa pînă acum. îşi caută adevăratele motivaţii si face descoperiri. Privirea critică asupra sa însuşi şi asupra propriului destin îi oferă prilejul de a-şi cunoaşte felul de a fi. Dar cunoaşterea acestor lucruri nu vine de la sine. Această cunoaştere nu se obţine decît cu preţul unor mari zguduiri.

Cum în a doua jumătate a vieţii ţelurile sînt altele decît în prima, o mult prea largă adăstare în atitudinea juvenilă duce la o lipsă de unitate a voinţei. Conştientul zoreşte încă înainte, ascultînd oarecum de propria sa inerţie, inconştientul însă trage îndărăt, căci forţa şi voinţa lăuntrică de extindere sînt epuizate. Această lipsă de unitate cu sine însuşi produce nemulţumire, iar neconştientizarea propriei stări duce, de regulă, la proiectarea motivelor asupra soţului sau a soţiei. Se instalează astfel o atmosferă critică, condiţie indispensabilă conştientizării. Fireşte, această stare nu se instalează, de regulă, la ambii soţi simultan. Nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvîrşire particularităţile individuale, astfel ca stările soţilor să fie absolut identice, îndeobşte, unul dintre soţi îşi găseşte locul în căsătorie mai repede decît celălalt. Unul, bazat pe un raport pozitiv cu părinţii, va avea puţine dificultăţi sau nu va avea dificultăţi deloc în adaptarea sa la celălalt, pe cînd celălalt se va împiedica, poate, de o profundă legătură inconştientă cu părinţii. De aceea, va ajunge abia mai tîrziu la o deplină adaptare şi adaptarea aceasta, fiind obţinută mai greu, se va menţine, poate, mai multă vreme.

Deosebirile de ritm, pe de o parte, iar pe de altă parte amploarea personalităţii spirituale sînt cele două condiţii ce produc o dificultate tipică ce îşi arată efectele în momentul critic. N-aş vrea să se creadă că printr-o «personalitate spirituală de mare amploare» înţeleg întotdeauna o natură deosebit de generoasă sau bogată. Nu este nicidecum aşa. Mă gîndesc aici, mai degrabă, la o natură spirituală într-un anume sens complicată, comparabilă cu o piatră cu multe faţete, contrapusă unui simplu cub. E vorba de naturi multilaterale, de regulă problematice, marcate de unităţi psihice ereditare mai mult sau mai puţin incompatibile. Adaptarea la astfel de naturi sau adaptarea lor la personalităţi mai simple este întotdeauna dificilă. De regulă, astfel de oameni, cu o structură întrucîtva disociată, au totodată capacitatea de a renunţa, pentru mai multă vreme, la anumite trăsături de caracter incompatibile şi de a-şi compune astfel o aparenţă de simplitate ori, bunăoară, «multilateralitatea» lor, caracterul lor sclipitor, le poate da un farmec cu totul deosebit, în astfel de naturi, oarecum labirintice, celălalt se poate pierde uşor sau, cu alte cuvinte, poate găsi o asemenea bogăţie de trăiri posibile încît interesul său personal îşi găseşte cu prisosinţă ocupaţii; desigur, nu întotdeauna plăcute, deoarece ocupaţia sa constă adesea din a-l urmări pe cel dintîi pe tot felul de căi lăturalnice sau greşite. Oricum, personalitatea mai simplă are astfel la îndemînă posibilitatea atîtor trăiri încît este complet învăluită sau chiar complet capturată de ele, mistuindu-se oarecum în personalitatea mai amplă şi nemaivăzînd nimic dincolo de ea. Fenomenul acesta este aproape curent: o femeie complet cuprinsă spiritual de bărbatul ei sau un bărbat complet cuprins afectiv de nevasta lui. Am putea numi situaţia asta problema celui cuprins şi a celui cuprinzător.

Cel cuprins este, în esenţă, întru totul înăuntrul căsătoriei. Se întoarce, nefragmentat, către celălalt, în exterior nemaiexistînd pentru el nici o îndatorire importantă şi nimic care să-i captiveze interesul. Partea neplăcută a acestei stări, de altfel «ideale», e dependenţa neliniştitoare de o personalitate cam imprevizibilă, care nu prezintă, deci, încredere sau nu e întru totul demnă de crezare. Avantajul e propria stare de nefragmentare - un factor ce nu e de dispreţuit în economia sufletească!

Cel cuprinzător, cel care din pricina structurii sale cam disociate, ar avea o deosebită nevoie să-şi găsească unitatea într-o iubire deplină, nefragmentată, faţă de un altul, va fi întrecut în această strădanie, desigur trudnică, a sa, de către personalitatea mai simplă, în timp ce caută în celălalt tot felul de subtilităţi şi complicaţii care să servească drept completare şi drept contra-parte propriilor sale faţete, tulbură simplitatea acestuia. Iar cum în toate împrejurările obişnuite, simplitatea e în avantaj faţă de complicaţii, va trebui în curînd să renunţe la încercările sale de a-i provoca unei naturi simple reacţii subtile şi problematice. Oricum, celălalt, cel care potrivit naturii sale simple, caută în el răspunsuri simple, îi va da în curînd destul de furcă, deoarece tocmai prin aşteptarea unor răspunsuri simple «constelează» (cum spune termenul de specialitate) complicaţiile celui dintîi. Cel dintîi va trebui, nolens volens, să se retragă din faţa puterii de convingere a simplităţii. Cele spirituale (procesele de conştientizare, în general) presupun eforturi atît de mari din partea omului, încît el preferă în orice condiţii simplul, chiar dacă nici măcar nu e adevărat. Iar dacă e măcar pe jumătate adevărat, îi cade pradă - am putea spune. Natura simplă are asupra celei mai complicate efectul unei camere prea mici, care nu-i oferă spaţiu îndestulător. Natura complicată, în schimb, oferă celei mai simple prea multe camere cu prea mult spaţiu, astfel încît acesta din urmă nu ştie niciodată prea bine unde-i e locul, de fapt. Aşa se face că, în mod foarte firesc, cel mai complicat îl cuprinde pe cel mai simplu. Cel dintîi nu se poate însă consuma în cel din urmă, îl înconjură, dar el însuşi nu e înconjurat. Dar cum are, poate, mult mai multă nevoie decît cel din urmă să fie înconjurat, se simte exterior căsătoriei şi, de aceea, joacă, de fiecare dată, rolul problematic. Cu cît mai statornic este cel cuprins, cu atît mai expulzat se simte cel cuprinzător. Prin statornicia sa, cel dintîi pătrunde stăruitor înăuntru şi cu cît mai mult pătrunde, cu atît mai puţin o poate face celălalt. De aceea, cel cuprinzător aruncă mereu priviri mai mult sau mai puţin iscoditoare pe fereastră, spre exterior - la început, fireşte, inconştient. Dar cînd ajunge la mijlocul vieţii, se trezeşte în el un dor şi mai puternic de acea unitate şi nefragmentare de care, din pricina naturii sale disociate, ar avea foarte mare nevoie şi tocmai atunci se petrec, de obicei, lucruri care-l aduc în conflict cu conştiinţa sa. Devine conştient că îşi doreşte o întregire şi starea de cuprindere, de nefragmentare, de care a dus lipsă mereu. Pentru cel cuprins, evenimentul acesta înseamnă în primul rînd o confirmare a dureroasei incertitudini pe care a resimţit-o mereu; descoperă că în camerele ce-i aparţineau în aparenţă, locuiesc şi alţii, oaspeţi nepoftiţi. Speranţa unei certitudini viitoare piere şi această dezamăgire îl constrînge să revină asupra lui însuşi, dacă nu reuşeşte cumva, cu mari şi înzecite eforturi, să-l îngenuncheze pe celălalt, forţîndu-l să recunoască şi convingîndu-l că dorul său de unitate nu e decît o fantezie de copil sau de om bolnav. Dacă acest tur de forţă nu-i reuşeşte, acceptarea înfrîngerii îi va face un mare bine, deoarece îi va oferi prilejul să afle că acea certitudine pe care o căutase mereu în alţii, nu poate fi găsită decît în el însuşi. Se regăseşte astfel pe sine însuşi şi descoperă totodată în natura sa simplă toate acele complicaţii pe care cel cuprinzător le căutase zadarnic la el.

Dacă cel cuprinzător nu va suferi o prăbuşire în faţa acelui lucru pe care, în general, obişnuim să-l numim o criză matrimonială, ci va crede în îndreptăţirea lăuntrică a dorului său de unitate, atunci va începe prin a lua asupră-şi sfîşierea. O disociere nu se vindecă prin scindare, ci prin sfîşiere. Toate forţele ce aspiră spre unitate, întreaga dorinţă sănătoasă de a se vrea pe sine însuşi se vor răzvrăti împotriva acestei sfîşieri şi-l vor ajuta astfel să conştientizeze posibilitatea unei unificări interioare, pe care mai înainte o căutase mereu în exterior. Şi îşi va găsi, astfel, starea de nefragmentare în sine însuşi, ca pe un bun al său.

Iată ce se întîmplă, extrem de frecvent, la vremea amiezii vieţii şi iată cum îl constrînge minunata natură pe om la trecerea din prima în a doua jumătate a vieţii, la metamorfozarea dintr-o stare în care omul e doar unealta naturii sale instinctua­le într-o altă stare, în care nu mai e unealtă, ci el însuşi, la prefacerea naturii în cultură şi a instinctului în spirit.

Ar trebui, de fapt, să ne ferim să întrerupem această evoluţie necesară prin silnicii morale, deoarece obţinerea unei atitudini spirituale prin înlăturarea şi reprimarea instinctului este, indiscutabil, o falsificare. Nimic nu e mai dezgustător decît o spiri­tualitate într-ascuns sexualizată; e ceva la fel de necurat ca o senzualitate ţinută la prea mare cinste. Calea trecerii e însă lungă şi cei mai mulţi rămîn împotmoliţi pe această cale. Dacă toată această evoluţie sufletească în şi prin căsătorie ar putea fi lăsată inconştientă, aşa cum se întîmplă la primitivi, prefacerile acestea ar putea avea loc fără prea mari conflicte şi fără rest. Printre aşa-numiţii primitivi, pot fi întîlnite personalităţi spirituale în faţa cărora nu poţi simţi decît un adînc respect, ca în faţa lucrării desăvîrşit maturizate a unui destin neştirbit. Spun asta din proprie experienţă. Dar unde se mai găsesc oare printre europenii noştri de astăzi asemenea figuri nemutilate de nici un fel de silnicii morale? Mai sîntem încă îndeajuns de barbari ca să credem în asceză şi în contrariul ei. Dar roata istoriei nu poate fi întoarsă. Nu putem merge decît înainte în năzuinţa noastră spre acea atitudine care să ne permită să trăim aşa cum o cere, de fapt, destinul neştirbit al omului primitiv. Numai aşa vom fi în stare să nu ne pervertim spiritul în senzualitate şi senzualitatea în spirit, căci trebuie să trăiască amîndouă, ele trăgîndu-şi seva una din cealaltă.

Conţinutul esenţial al relaţiei psihologice din căsătorie este această prefacere pe care am descris-o aici cît se poate de succint. Ar fi multe de spus despre iluziile care servesc scopuri­lor naturii şi duc, totodată, la acele prefaceri ce marchează mijlocul vieţii. Armonia specifică primei jumătăţi a vieţii (atunci cînd se ajunge într-adevăr la o asemenea acomodare) se înte­meiază în esenţă (aşa cum se dovedeşte apoi în faza critică) pe proiecţia anumitor imagini tipice.

Fiecare bărbat poartă în sine imaginea eternului feminin, nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este, în fond, o însuşire ereditară transmisă din vremuri străvechi şi înscrisă în sistemul organic, un «tip» (un «arhetip») al tuturor experienţelor liniei ancestrale privind natura feminină, un sediment al tuturor impresiilor privind femeia, un sistem de adaptare moştenit. Dacă nu ar mai exista femei pe lume, din această imagine inconştientă s-ar putea oricînd deduce cum ar trebui să fie alcătuită sufleteşte o femeie. Acelaşi lucru e valabil şi în ce priveşte femeia, ea are o imagine înnăscută a bărbatului. Experienţa ne învaţă că mai corect ar fi să spunem: o imagine a bărbaţilor, pe cînd în cazul bărbatului e vorba mai degrabă de o imagine a femeii. Această imagine, fiind inconştientă, e proiectată întotdeauna, în mod inconştient, asupra fiinţei iubite şi constituie unul din temeiurile esenţiale ale atracţiei pasionale sau ale contrariului ei. Am numit această imagine anima şi găsesc foarte interesantă întrebarea: habet mulier animam? - au femeile suflet? (în latină n.t)- a scolasticilor, întrebarea fiind, după părerea mea, inteligentă, întrucît îndoiala pe care o exprimă este îndreptăţită. Femeia nu are o anima, ci un animus. Anima are un caracter erotic-emoţional, în timp ce animus-ul caută să raţioneze şi de aceea, aproape tot ce ştiu să spună bărbaţii despre erotica feminină şi despre viaţa afectivă feminină în genere, se bazează pe proiecţia propriei lor anima şi este, în consecinţă, anapoda. Uluitoarele fantezii şi ipoteze ale femeilor în ce priveşte bărbaţii se bazează pe înrîurirea animus-ului lor, care constituie o inepuizabilă sursă de judecăţi ilogice şi de false cauzalităţi.

Atît anima, cît şi animus-ul se caracterizează printr-o extraordinară multilateralitate, într-o căsătorie, întotdeauna cel cuprins proiectează asupra celui cuprinzător această imagine, în timp ce acestuia din urmă nu-i reuşeşte decît parţial să-şi proiecteze imaginea asupra celuilalt, în acest caz, imaginea aceasta, extrem de fascinantă, atîrnă în gol, aşteptînd parcă să fie împlinită de un om real. Dar există tipuri de femeie parcă anume făcute de natură să ia asupra lor proiecţii de anima. S-ar putea vorbi chiar de un tip anume. Este indispensabil aşa-numitul caracter de «sfinx», cu două sau mai multe înţelesuri, dar nu de un echivoc nebulos de care să nu poţi lega nimic, ci de un echivoc incitant, avînd tăcerea grăitoare a unei Mona Lisa - bătrînă şi tînără, mamă şi fiică, de o castitate îndoielnică, infantilă şi cu o inteligenţă naivă dezarmantă pentru bărbaţi. Nu orice bărbat de mare spirit poate fi animus, deoarece trebuie să exceleze mai puţin în idei bune şi mai mult în cuvinte potrivite, să aibă cuvinte pline de înţelesuri, care să pară a spune mai multe decît spun. Mai trebuie să fie şi întrucîtva neînţeles sau măcar într-un fel oarecare certat cu lumea, pentru ca ideea jertfirii de sine să poată interveni. Trebuie să fie un erou posibil, de un caracter echivoc, dar nu e deloc sigur, totuşi, că o proiecţie a animei nu descoperă adesea cu mult înaintea inteligenţei lente a omului mediu, un adevărat erou.

Atît pentru bărbat, cît şi pentru femeie, în măsura în care sînt cuprinzători, împlinirea acestei imagini constituie o trăire plină de consecinţe, deoarece apare aici posibilitatea de a găsi o replică a propriilor complicaţii în fiinţa multiformă a celuilalt. Aici par să se deschidă acele spaţii largi de care te poţi simţi înconjurat şi cuprins. Spun special că «par», deoarece posibili­tatea aceasta e cu două tăişuri. După cum proiecţia animus-ului femeii poate avea flerul să descopere un bărbat de valoare, necunoscut celor mulţi şi, mai mult decît atît, îi poate chiar aju­ta să-şi găsească adevărata vocaţie, susţinîndu-l moral, bărbatul poate, de asemenea, să-şi formeze, prin proiecţia animei, o «femme inspiratrice». Dar, de cele mai multe ori, pe cît se pare, e vorba doar de o iluzie cu urmări nefaste. Un insucces, deoarece credinţa nu a fost suficient de puternică. Pesimiştilor trebuie să le spun că în aceste imagini sufleteşti primordiale se ascund valori pozitive extraordinare, pe optimişti, în schimb, trebuie să-i avertizez că fantezia i-ar putea orbi şi duce la cele mai absurde rătăciri.

Dar nu trebuie să credem că această proiecţie ar fi o relaţie individuală şi conştientă. La început nu e nicidecum aşa. Produce o dependenţă obsesivă, bazată pe motivaţii inconştiente, deşi de altă natură decît motivaţiile biologice. She al lui Rider Haggard, bunăoară, arată ce lume uluitoare de reprezentări instituie proiecţia animei. E vorba, în esenţă, de conţinuturi spirituale, avînd adesea un veşmînt erotic, fragmente evidente ale unei mentalităţi mitologice primitive, compuse din arheti­puri, al căror tablou complet constituie aşa-numitul inconştient colectiv. Ca atare, o asemenea relaţie este, în fond, colectivă şi nu individuală. (Benoît, care în Atlantida a creat un personaj fantastic, coincizînd în amănunt cu She, afirmă că nu 1-a plagiat pe Rider Haggard.)

Dacă la unul din cei doi soţi are loc o atare proiecţie, atunci relaţiei colective biologice i se contrapune o relaţie colectivă spi­rituală şi se produce astfel acea sfîşiere a celui cuprinzător, pe care am descris-o mai sus. Dacă acesta reuşeşte să nu-şi piardă capul, atunci tocmai datorită conflictului se va găsi pe sine. în acest caz, se poate spune că proiecţia, în sine periculoasă, l-a ajutat să treacă de la o relaţie colectivă la una individuală. Asta echivalează cu o deplină conştientă a relaţiei din căsătorie. Cum în expunerea mea mi-am propus să discut despre psihologia căsătoriei, psihologia raporturilor bazate pe proiecţii e în afara temei mele. Mă mulţumesc aici doar cu menţionarea faptelor.

Nu se poate vorbi, de bună seamă, despre relaţia psihologică din căsătorie, fără să aminteşti măcar în treacăt, chiar cu riscul de a fi greşit înţeles, de natura trecerii critice. După cum bine se ştie, în ce priveşte psihologia, nimic nu poate fi înţeles fără s-o fi trăit tu însuţi. Şi totuşi, faptul acesta nu clinteşte pe nimeni din convingerea că numai judecata sa proprie e completă şi adevărată. Această stranie situaţie provine din inevitabila supra-estimare a conţinuturilor conştiente momentane. (Fără această concentrare a atenţiei, omul nici nu ar putea fi conştient.) Aşa se face că fiecare vîrstă îşi are propriile adevăruri psihologice, adevărurile sale programatice - am putea spune - şi tot aşa se întîmplă cu fiece nivel al evoluţiei psihice. Există chiar nivele la care numai puţini ajung - o chestiune de rasă, familie, educaţie, dotare şi pasiune. Natura este aristocratică. Omul normal e o ficţiune, chiar dacă există anumite legităţi general valabile. Viaţa sufletească este o evoluţie ce se poate opri chiar la nivele infe­rioare. E ca şi cum fiecare om ar avea o greutate specifică, conform căreia urcă sau rămâne la acel nivel la care îşi atinge limitele. Iar ideile şi convingerile şi le formează în conformitate cu acest nivel. De aceea, nu e de mirare că marea majoritate a căsătoriilor îşi ating limita superioară în menirea lor biologică, fără vreun prejudiciu pentru sănătatea spirituală sau morală. Relativ puţini ajung într-o mai adîncă dezbinare cu ei înşişi. Acolo unde nevoile exterioare sînt multe, conflictul nu poate ajunge la o tensiune dramatică, din lipsă de energie. Dar proporţional cu siguranţa socială, creşte nesiguranţa psihologică, la început inconştient, provocînd nevroze şi apoi conştient, ducînd la despărţiri, certuri, divorţuri şi alte «crize matrimo­niale». La un nivel şi mai înalt, se cunosc alte posibilităţi ale evoluţiei psihice, care ating sfera religiosului, sferă în care jude­cata critică nu-şi mai are locul.

La oricare din nivelele acestea se poate instala o stagnare, însoţită de o deplină inconştienţă a celor ce ar putea urma la un nivel superior al evoluţiei. De regulă, accesul la nivelul următor este chiar baricadat complet de prejudecăţi apărate cu îndîrjire şi de frici superstiţioase, lucru, desigur, deosebit de oportun, deoarece un om căruia i s-ar permite, din întîmplare, să trăiască la un nivel prea înalt pentru el, ar deveni un nebun periculos.

Natura nu e numai aristocratică, ci şi ezoterică. Dar nici un om inteligent nu se va lăsa ispitit să ţină secrete, deoarece îşi va da seama foarte bine că secretele evoluţiei psihice nu pot fi niciodată trădate, pur şi simplu pentru că evoluţia ţine de aptitudinile fiecăruia.

(Fragment din C.G. Jung - Puterea sufletului - Antologie
Editura Anima, Bucuresti, 1994
Trad.dr. Suzana Holan)

(o carte excelenta, si nu doar aceasta.... :) , m-am regasit, mi-am inteles si denumit trairi, transformari, tensiuni sau conflicte, in multe din observatiile lui, un om extraordinar.... Mircea Eliade il numeste, la un moment dat, profetul secolului!)


Despre autor:

Carl Gustav Jung ( 26 iulie 1875– 6 iunie 1961) a fost psiholog si psihiatru elvetian, fondatorul psihologiei analitice.
A facut studii de medicina generala si psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicina din Zürich si medic-sef la clinica psihiatrica universitara Burgholzli. Este cu precadere interesat de psihoterapia clinica si, concomitent, de cercetarea experimentala si teoretica. Între 1907 si 1912 colaboreaza intens cu Freud, acesta având o influenta decisiva asupra lui Jung. Este atras in special de cercetarile acestuia legate de isterie si de vise. Ruptura cu Freud este marcata de aparitia lucrarii Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearca o largire a orizontului de interpretare freudian si o implicita critica a acestuia. Aceasta ruptura îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitica, axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentala a omului si pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experienta clinica.
Între 1921 si 1938 întreprinde calatorii de studii în Africa de nord, în lumea araba, la indienii pueblo din Arizona si India.
În 1935 este ales presedinte al „Societatii elvetiene pentru psihologie si domeniile conexe“.
În 1944 se creeaza la Basel catedra de „psihologie medicala“ al carei titular este Jung. În 1948, la Zurich, se înfiinteaza institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 „Societatea internationala de psihologie analitica“, având drept tema teoriile jungiene. Îsi petrece ultimii ani de viata la Bollingen, lânga Zurich, unde îsi redacteaza memoriile. La câteva luni dupa moartea lui apare Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, vise, reflectii) - aparuta si in romaneste la Editura Humanitas.


vineri, 20 noiembrie 2009

Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel - 13

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

Iubiti nu doar cu cuvantul, ci, mai ales, cu fapta.

luni, 9 noiembrie 2009

Jalal al-Din Muhammad Rumi

"Să fii aproape de Dumnezeu / nu înseamnă să urci sau să cobori
Să fii aproape de Dumnezeu / înseamnă să scapi din închisoarea existenţei."

"Iubirea / este izvorul vieţii care dăruieşte nemurirea. / Este ceea ce numim / Apa vieţii.
Vino în această apă / Mergi pe ea / Să vezi că fiecare strop / Este el însuşi întregul ocean."

"Ştii ce eşti? /Eşti un manuscris al unei scrisori divine, /Eşti oglinda care reflectă o faţă zeiască.
Acest univers nu este în afara ta. /Priveşte în tine; /Tot ceea ce vrei să fii /Eşti."

"Nu fii trist / Tot ceea ce pierzi se va intoarce la tine intr-o alta forma."

"Binele si raul sunt amestecate / Daca nu le ai pe amandoua, locul tau nu este printre noi."

"Picatura cand se cearta cu oceanul e neghioaba si se umileste."

Jalal al-Din Muhammad Rumi - a fost unul din cei mai cunoscuţi mistici persani şi islamici, întemeietor al ordinului dervişilor mevleviţi. Limba maternă a lui Rumi a fost persana. Rumi, denumit "prinţul poeţilor sufi", a fost un mistic care a amalgamat în sine gânditorul şi artistul. În întreaga lui creaţie el a proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale. El nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuşi.
Rumi, ca şi alţi sufiţi, descrie în opera sa treptele pe care le urcă îndrăgostitul sufit în căutarea lui Dumnezeu şi, în final, contopirea cu El.

Sufismul reprezintă începutul unei conduite exemplare şi sfâşitul unei purtări nedemne. Sufismul înseamnă să renunţi la toate bunurile tale şi să te consacri practicii spirituale. Sufismul înseamnă să îngenunchezi la uşa aproapelui tău, chiar dacă el îţi întoarce spatele. Sufismul este o stare în care condiţia umană obşnuită dispare. Sufismul înseamnă să trăieşti mereu întru Dumnezeu. Sufismul înseamnă să îţi încredinţezi sufletul lui Dumnezeu şi să te abandonezi în faţa voinţei Sale divine.

Fiecare individ îşi compune cântul propriei vieţi. Dacă el le face rău celorlalţi, aceasta aduce dizarmonia, iar în cântul vieţii lui apare un dezacord. Dacă el sporeşte în ceilalţi sentimentul de bucurie sau recunoştinţă, îl va adăuga şi propriei vieţi şi prin aceasta va deveni mai viu. Conştient sau nu, gândul său este schimbat în bine de bucuria sau recunoştinţa celorlalţi şi, ca urmare, puterea şi vitalitatea lui sporesc, iar cântul său creşte în armonie.

Adevăratul rai se află în om. Omul este mintea sa şi tot ceea ce ea conţine. Dacă în mintea lui este nefericire, omul va fi nefericit, dacă este bucurie, el va fi bucuros, dacă este succes, el va fi victorios, dacă apare ideea de eşec, el va cunoaşte înfrângerea. Cunoscând aceasta, cât de adevărată şi înţeleaptă apare vorba dervişilor care, stând pe ţărâna goală, în zdrenţe, se adresau unii altora: „O, rege al regilor, o împărat al împăraţilor!”. Mintea are putere creatoare: ea dă naştere tuturor lucrurilor. Nici un gând născut de minte, chiar şi pentru o singură clipă, nu se pierde.

Doar sufletul neştiutor, care îşi ignoră originea şi ţelul, se teme să părăsească sferele de care s-a ataşat. Doar cel care nu ştie ce se află dincolo se teme să părăsească pământul pe care îl atinge cu picioarele. Se tem peştii de adâncurile mării? Nu. Dar, pe lângă peşti, sunt şi oameni născuţi şi crescuţi pe uscat care obişnuiesc să înoate şi să se scufunde adânc în mare, aducând perlele la suprafaţă. Există oameni care sunt chiar mai fericiţi pe mare decât pe uscat; îndrăzneala lor este, pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu apa, uimitoare.


luni, 19 octombrie 2009

Orkidea beautiful

Just CLOSE YOUR EYES and LISTEN...

miercuri, 7 octombrie 2009

2012 – Schimbarea paradigmei

Se vorbeste tot mai mult despre anul 2012 ca fiind momentul unei mari transformari a intregii omeniri. Unii vorbesc despre cataclisme naturale, altii despre decadenta si razboaie.

Calendarele vechilor scoli spirituale anunta pentru 2012 un moment de rascruce pentru umanitate.

Asa sa stea lucrurile?

Pornind de la ideea ca o schimbare a intregii umanitati ar trebui sa fie ilustrata de aspecte astrale de exceptie, am pornit in cercetarea hartilor ceresti pentru anul 2012, si mai ales a zilei de 21 decembrie, data ca ziua finalului: unei epoci sau a umanitati.


21 decembrie 2012

In ultima luna a anului 2012 aspectul cel mai tensionat este creat de Pluto si Uranus. Numai ca cei doi astri sunt “incordati” inca din 2010 si vor continua sa se “incrunte” pana in 2016. Aceste planete simbolizeaza constiinta omenirii, procesele de gandire si transformare a paradigmelor colective. Cu alte cuvinte, relatia Pluto-Uranus ne indeamna sa apelam la un tip de gandire ce ne permite transformarea intregii noastre vieti si gasirea unor solutii la problemele globale ale existentei. Aceste solutii cer totala renuntare la un mod vechi de gandire, bazat pe separare, concurenta, competitie, discriminare. Aspectele tensionate marcheaza dificultatea de a accepta transformarea necesara in viata noastra, o modelare a conceptiilor de viata, mai ales a notiunilor de confort si utilitate.

Astrologic vorbind, nu exista motive de ingrijorare in legatura cu anul 2012 sau cu luna decembrie a acestui an. Aspecte tensionate s-au produs de multe ori de-a lungul timpului. Astrologii catastrofici, fatalistii, propovaduitorii mantuirii cataclismice s-au auto-convins ca vad “semne” ale pedepsei divine sau ale unui sfarsit absolut.

In 21 decembrie 2012 doar Jupiter este retrograd si in aspect benefic cu Uranus: protectie si inspiratie pentru cei ce accepta sa se adapteze invatand lucruri noi, aratandu-se deschisi si permisivi fata de noile informatii, acceptand o noua gandire. Relatia pozitiva Jupiter–Uranus sugereaza curajul si entuziasmul de a urma o noua viziune de viata, vazuta ca innoitoare, incitanta si ofertanta. Cei permisivi, creativi, curajosi, flexibili si adaptabili par sa inteleaga primii care este aceasta noua cale.

Cuadratura Pluto-Uranus , singura problematica, este repetabila la intervale mari de timp.

Cel mai recent, aspectul a ocupat intervalul 1928-1934: perioada ascensiunii si instalarii nazismului. Cu Uranus in Berbec (ca acum): revolta, respingerea ierarhiilor, a ordinei instituite, dorinta de afirmare individualista (ca persoana fata de grup, ca grup fata de alte colectivitati, ca stat fata de alte tari). Cu Pluto in Rac: reconsiderarea modului de folosire a resurselor naturale, a bogatiilor de sol, a teritoriilor geografice si a statelor.

La acea vreme, nivelul de constiinta atins de omenire a condus la o valorificare distructiva a mesajului celor doua planete, prin crearea si aderarea la un curent social si politic totalitar, bazat pe distrugere, respingere, negare, furie si razbunare. Dar energia celor doua planete putea fi folosita si in alt sens. Un sens pe care omenirea nu il vedea atunci pentru ca viziunea era una a exploatarii resurselor, a desconsiderarii celor slabi, a promovarii celor puternici, a dominarii, a cultivarii sentimentului de siguranta prin intermediul unui grup: familie, clasa, partid sau rasa.

Acum, avem sansa repararii acelui moment din biografia umanitatii alegand acum, fiecare pentru viata lui, un alt drum - vindecator si transformator la nivel global prin rezultanta colectiva formata. Uranus este tot in Berbec, Pluto este in Capricorn. Putem folosi energia uraniana pentru a ne afirma viziunea indrazneata si originala de viata, prin initiativa de a trai conform convingerilor noastre, prin puterea de a ne sustine viziunea si de a crea secunda de secunda o noua varianta a viitorului. Capricornul simbolizeaza resursele materiale/energetice si folosirea lor, indica institutiile statale si multinationalele, puterea mondiala, tehnologiile stravechi (nu neaparat primitive), istoria (ce se rescrie).


Devansarea lui 2012: iunie 2010-martie 2011 – faza embrionara a noii omeniri

Aspectul tensionat Uranus (Berbec) – Pluto (Capricorn) provoaca omenirea sa se gandeasca la un alt mod de a-si folosi resursele naturale. Acest lucru ne conduce la o alta politica de mediu, la o alta relatie cu natura. Pluto indica un timp ce ne forteaza sa intelegem modul de functionare al materiei si energiei si sa folosim mai inteligent bunurile de care dispunem, astfel incat sa obtinem energie cu un randament mai bun, folosind inteligent resurse mai putine si mai rafinate – cum este energia nucleara, de exemplu, sau energia spirituala ce aduce vindecare in bolile incurabile. Capricornul nu sugereaza descoperirea unor tehnologii noi ci redescoperirea celor vechi. Asta ar putea sa insemne doua lucruri – fie descoperirea unui trecut extrem de avansat tehnologic si spiritual in istoria umanitatii, din care ne putem inspira, fie punerea pe piata a unor tehnologii energetice deja descoperite dar tinute secrete pana acum.

Cele doua planete sunt tensionate din 2010 pana in vara anului 2016. Din acest interval, cel mai complicat si riscant este cel cuprins intre iulie 2010 si aprilie 2011. De fapt, daca ar fi sa caut un aspect responsabil de transformarea planetei, acesta ar fi pasajul.

Daca ratiunile pentru care vechile civilizatii au declarat anul 2012 un prag in evolutia omenirii au fost de natura mistica si astronomica, ratiunile astrologice ma indeamna sa caut semnificatii speciale in perioada de 9 luni de dezvoltare embrionara a omenirii.

Mai ales in aprilie 2011 pe cer sunt mai mult aspecte incordate decat fluente. Parca omenirea ar sta in loc. Acela poate fi momentul de viraj la nivelul constiintei colective. Momentul de alegere. Punctul in care fiecare in parte, in functie de vibratia sufletului, alege daca isi schimba modul de a percepe si intelege viata sau ramane prins in vechile tipare. Este ca si cand ai de ales intre a vedea lucrurile din jur ca pana acum sau de a-ti deschide mintea pentru a vedea inclusiv semnificatiile mai subtile, campurile energetice, vibratiile, aurele, de exemplu – aspect ce nu face ca materia sa isi piarda consistenta ci sa devina mai bogata in informatie si sens.

Pasajul cuprins intre vara 2010 si primavara 2011 reprezinta intervalul transformarii. De care unii se vor bucura si vor profita. Uranus si Jupiter in Berbec, Pluto si Destinul in Capricorn cu Saturn in Balanta formeaza un triunghi dreptunghic. Pluto si Destinul reprezinta varful, sensul catre care sunt dirijate energiile planetelor. Este ca varful unei palnii ce aduna toate influxurile. Cei doi marcatori indica un alt mod de a ne raporta la realitatea inconjuratoare. Acest nou mod ne schimba destinul sau ne da puterea de a ni-l schimba daca vrem. In tot cazul, vom putea face modelari consistente in traseul vietii noastre. Cu o conditie. Sa stim sa folosim energia lui Pluto. Acest astru raspunde de procesele psiho-spirituale din constiinta noastra. Ele corespund unei reactii nucleare din chimie. Forta spirituala are puterea de a crea reactii in lant, ca si fisiunea nucleara. O singura traire iluminatorie are darul de a reverbera, de a se transmite in lant pe toate etajele fiintei noastre. O experienta transformatoare ne modeleaza intreaga fiinta, nu doar aspectul implicat in experienta.

Va aduceti aminte de experimentele dr. Masaru Emoto care a aratat ca apa poluata supusa procesului de purificare spirituala prin rugaciune si-a schimbat structura devenind ordonata si stralucitoare si, astfel, potabila. Procesul este identic cu sfintirea apei in slujbele ortodoxe – apa ce s-a dovedit ca poate fi bauta fara riscuri si la cativa ani de la sfintire.

Inainte de anul 2012 avem aspecte astrale de exceptie care indica o schimbare de paradigma, a tuturor conceptiilor noastre despre viata, despre destin, despre arta de a trai, despre semnificatiile vietii noastre pe Terra, despre adevaratele sensuri ale evenimentelor mari din istoria omenirii. Toata conceptia despre viata si lume are sansa sa se schimbe. Pentru unii insa lucrurile vor ramane pe loc. Unii vor trai intr-o realitate, altii in alta. Unii vor crede in vindecare prin puterea credintei, aavizualizarii, a schimbarii gandirii si a modelarii caracterului, altii vor cotinua sa creada in boala, suferinta si fatalitate. Unii vor atrage in realitatea lor anumite evenimente ce vor corespunde credintelor lor si modului lor de-a gandi, altii vor atrage cu totul alte evenimente. Unii se vor plange de mediul in care traiesc, altii vor trai neafectati de ostilitatile mediului sau nu vor materializa un mediu ostil. Vom trai pe aceeasi planeta, ca si pana acum, dar vom avea perceptii diferite despre viata pe pamant. Asa cum intr-un cartier unii se plang mereu de hoti in timp ce altii nici nu-i vad si nici nu se intalnesc cu ei – practic hotii nu exista pentru ca nu se materializeaza in realitatea lor. Aceste diferente vor fi din ce in ce mai mari si vor ilustra credintele si felul in care gandim. Adica paradigma. Modul de a privi lumea.

Lucrurile deja se intampla. Si s-au intamplat dintotdeauna pentru ca mereu au fost oameni care au vazut dincolo de aparente, care au gandit dincolo de prejudecati sau de tiparele vremurilor lor, impuse de familie si societate. Singura schimbare acum este ca procesul se extinde de la indivizi separati la nivel de mase.



Gandirea creatoare

Distanta intre gand si materializare devine din ce in ce mai mica. Sincronicitatile, coincidentele sunt tot mai numeroase. Ceea ce inseamna ca “patura” mentala este mai consistenta, mai densa si asigura o transmitere a informatiei mai rapid, de la individ la individ. De aceea avem abilitatea de a ne acomoda repede cu noile tehnologii (mai ales copiii care se adapteaza intuitiv, ca si cand ei deja ar sti), de a intelege repede noi notiuni cu care operam in profesie ori de a intelege concepte spirituale. Mintile noastre sunt unite prin fire nevazute de mintile oamenilor cu care intra in rezonanta. Este ca pe Facebook unde prietenii din lista ta se regasesc si in lista altora si in felul acestea se creeaza o retea de relatii, invizibila, ce iti permite un acces indirect la prietenii prietenilor tai, la cunostintele cunostintelor tale, la cunoasterea colectiva…

Distanta tot mai mica intre gand si materializare ne permite sa vedem rapid efectele gandurilor noastre. In jurul acestei idei a pendulat si filmul “Life or something like it” cu Angelina Jolie. Profetindu-i-se ca va muri peste o saptamana eroina cere parerea prietenului ei. Raspunsul este genial. Profetia, daca este corecta, corespunde persoanei ei din prezent. Dar daca ea isi schimba modul de a gandi, credintele, comportamentul, modul de a trai, convingerile, relatiile, practic devine o alta persoana. Care va genera o alta profetie. Lucru ce se si intampla.

O transformare asemanatoare s-a produs cu scriitorul si bioterapeutul Serghei Nikolaevici Lazarev caruia i s-a spus ca va muri de cancer in cateva saptamani. Scriindu-si ultima carte constata ca termenul a expirat iar boala lui a disparut. Prin acceptare si predare senina, a produs o schimbare de vibratie in corp iar cancerul nu a mai avut teren pe care sa-l invadeze.

Si astfel de transformari am vazut la nenumarati oameni pe care i-am intalnit. Si care au reusit sa isi schimbe viata si sa transforme dramele in povesti de succes. Divorturi dureroase care au dus la iubiri minunate si la intinerirea persoanei, la o reinventare personala. Boli incurabile care au dus la vindecare prin schimbarea prioritatilor in viata, a atitudinii fata de viata si a gandirii. Prabusiri financiare care au generat un alt traseu de realizare ce oferea satisfactii cu adevarat importante si o stare de fericire ce nu putea fi comparata cu nimic de pana atunci.

Aceste noi moduri de a ne privi pe noi insine si lumea in care traim sunt alchimii spirituale. Pluto raspunde de alchimie. El este varful de lance al celor 9 luni ce preced finalul de an 2012 – asta daca ne punem problema unui prag al omenirii pentru acel an.

Conjunctia Uranus-Jupiter ce are loc din mai 2010 pana in martie 2011 ne permite intelegerea noiii paradigme, compunerea unei noi viziuni de viata, construirea unor noi repere si unor noi reguli de convietuire colectiva si de conduita planetara, a unui nou mod de a ne valorifica puterea interioara. Experimentele nu vor lipsi, persoanele exceptionale, promotorii, avangardistii, modelele, exemplele personale ne vor fi surse de inspiratie. Vom sti astfel ce conduita sa evitam si pe care s-o cultivam. Noi vom fi modele pentru altii. Dar experienta unei noi lumi este individualizata. Fiecare va trebui sa creeze propria sa relatie cu universul din jurul sau, sa fie stapan pe mecanismele sale de existenta. Doar rezultanta iluminarilor individuale are sansa sa schimbe viata pe planeta. In lipsa unei conduite colective fiecare va avea parte de realitatea pe care si-o creaza individual fara puterea crearii unei matrici pentru viitoarea Terra.


O alta lume

Pluto in Capricorn indica economie. O ambitie de a valorifica la maximum resursele de care dispunem astfel incat sa nu rispim nici un gram de materie. Asta ne ajuta sa menajam resursele naturale si sa apelam la tehnologii mai rafinate de a extrage energia din materie. Sau de a face ca materia sa ne furnizeze singura energia inglobata in ea, prin procedee alchimice, de transmutare. Lucrul acesta deja se intampla insa este atat de banal incat nu ne mai dam seama de el. Cand copilul este bolnav iar mama il mangaie spunanad o rugaciune din toata inima cu convingerea si simtirea deplina ca pruncul ei este ocrotit se produce o ridicare a vibratiei, asa numita „scaldare” in har. Aceasta energie fina „spala” celulele si transmuta boala in sanatate. Sau cand o persoana bolnava ce isi cunoaste bine boala si intelege fiziologia organului bolnav, vizualizeaza procesul vindecarii fiind convins de realitatea imaginii pe care mintea sa o creaza, se produce din nou alchimia vindecarii. De fiecare data subiectii s-au conectat la o realitate mai inalta decat cea in care s-a manifestat boala (detasati de orice conflicte personale, de frici, de rusine, furie, nemultumiri). S-au conectat la credinta, iubire, o imagine clara a sanatatii si simtirea sincera a vindecarii. Aceasta inseamna sa iesi din realitatea palpabila si sa patrunzi in a patra dimensiune si a cincea dimensiune. Acolo unde devii magicianul ce scoate porumbei din joben folosind inteligent energiile subtile. Asta inseamna sa poti sa iti ajuti corpul cand este slabit, sa te mentii mereu la un nivel inalt de incredere, bucurie, de putere fizica, de vitalitate. Asta inseamna sa poti fi suport pentru cei din jur prin echilibrul tau, sa fii o prezenta inspiratoare pentru semeni, sa ai o relatie netoxica cu mediul si sa fii o prezenta benefica in viata ta.

Acestea sunt de fapt schimbarile care le aduce 2012. Pentru ele ne putem pregati in cele 9 luni de alchimie a umanitatii: iulie 2010 – aprilie 2011. Indiferent ce bilderbergi decid soarta economica si politica a pamantului, in viata fiecaruia dintre noi, noi suntem stapani, noi alegem ce semnificatie poarta pentru noi influentele exterioare. Noi cream, prin fortele noastre spirituale, un camp auric puternic ce nu permite imixtiuni nerezonante cu fiinta si destinul nostru. Indiferent ce politicieni ne conduc destinele colelctive, noi alegem cum ne simtim in viata noastra. Asa cum inainte de ’89 noi alegeam ce semnificatie dam vietii plina de privatiuni. Unii se considerau damnati ca traiesc in Romania, alti stiau sa isi creeze momente frumoase si relatii afectuoase chiar si in acele conditii. Asa cum in inchisorile politice oamenii s-au salvat pastradu-si sufletul iubitor si credincios – lucru ce nu ii facea fatalisti, dorindu-si ca toti ceilalti o viata buna, dar pastrandu-si puterea pentru reconstructie si nu pentru ura.

Si vreau sa va mai spun ceva. Am avut o experienta cu un clarvazator apreciat. El a facut o prognoza pentru o persoana draga. Prognoza nu s-a implinit pentru ca persoana s-a schimbat radical si si-a oferit astfel un alt viitor, in rezonanta cu noua sa identitate sufleteasca. Cand se intampla asa clarvazatorii adesea intampina un zid peste care nu pot trece iar citirea lor este neclara. Zidul corespunde momentului de liber arbitru al individului – isi poate alege calea. Nici un clarvazator din lume nu poate vedea ce va alege pentru ca momentele de viraj sunt gratii divine si doar secunda suspendata in vesnicie hotaraste destinul.

De exemplu, experimentele care s-au facut pentru „citirea” anului 2012 si au avut ca subiecti cei mai puternici clarvazatori (experimentul Montauk) au aratat ca nu s-a putut vizualiza viitorul. Ca si cand ar fi un prag ce bruiaza citirea. Viitorul inca nu e scris sau este rezervat doar celor ce au capacitatea de a ajunge in el, celor care au puterea de a face virajul spre un alt mod de gandire. Doar prezenta unor abilitati paranormale nu indica si o transformare spirituala. Asa incat viitorul este rezervat celor care isi schimba si inima nu doar isi rafineaza simturile si receptorii.

Asa incat, avem posibilitatea sa alegem cum va fi viata noastra. In orice clipa avem aceasta posibilitate. Chiar daca cei din jurul nostru fac alegeri ce dau o rezultanta ce nu rezoneaza cu noi, vom putea construi pentru noi un „culoar” in care sa ne intalnim doar cu rezultatele credintelor si gandurilor noastre. Ca firele unei tesaturi ce se intrepatrund dar, de fapt, fiecare are propria sa banda in care destinul sau curge.

Intodeauna inaintea unei mari schimbari exista un moment de gratie ce permite crearea unei viziuni despre schimbare. Cum vrem sa fie viitorul nostru? Cum vreau eu sa arate viata mea, cum vrei tu sa arate viata ta?

Asta este intrebarea!


Duminică, Octombrie 4, 2009 de Camelia Patrascanu

marți, 8 septembrie 2009

2012 LIVE OR DIE !!!

WHAT DO YOU THINK ABOUT THAT ?!




vineri, 4 septembrie 2009

Pentru ca vin alegerile...

... nu pot sa ma abtin.
Ce s-a intamplat cu noi?
Chiar nu mai suntem in stare sa dam la o parte ceea ce ne deranjeaza?
De ce permitem astfel de lucruri?
...





Se apropie alegerile...


Nu uita : (dute la vot, nu mai astepta...)

SOMNUL NATIUNII NASTE MONSTRI

asta am facut pana acum ... am dormit... astfel dandu-le putere. Ne-au dezbinat si ne-au cucerit.
...

Desteapta-te romane
Din somnul cel de moarte
In care te-adancira
Barbarii de tirani...
Amin.

Sincer,
ma doare sufletul.

joi, 20 august 2009

Cele trei porti

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta.

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA.

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.

Şi dispăru.

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI.

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat în plus pe acest drum?
- Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.

Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI.

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum?
- Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.

Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA.

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea!
Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.

Sursa : http://www.ozibuna.net

duminică, 16 august 2009

Vindecarea prin ganduri bune

"Să nu acceptaţi niciodată ca o durere sau un obstacol fizic să văameninţe bucuria de a trăi, trebuie să reacţionaţi! Chiar dacă sunteţi pe cale să vă pierdeţi vederea sau auzul, chiar dacă sunteţi parţial paralizaţi, conştientizaţi-vă toate capacităţile, toate posibilităţile pe care le mai aveţi încă şi datorită cărora puteţi în continuare să acţionaţi, să învăţaţi, să vă perfecţionaţi. Şi îndeosebi, vă rămân sentimentul şi gândul, care sunt cele mai mari forţe. Apelaţi la ele, fiindcă cultivând gândurile curate şi sentimentele generoase veţi crea în voi stări benefice ce vor contribui chiar la ameliorarea sănătăţii voastre fizice. Răul ia proporţiile pe care noi i le oferim. Dacă ne lăsăm pradă slăbiciunii, descurajării, îl întărim. Aţi văzut cum o găină îşi apără puii la apropierea unui câine? Ea se zbârleşte, îşi umflă penele, ia o atitudine ameninţătoare pentru a-l speria pe acesta. Procedaţi la fel şi cu răul: umflaţi-vă, arătaţi-i că sunteţi în stare să vă apăraţi, şi el va fi obligat să dea înapoi."
Omraam Mikhaël Aivanhov.
(Un extraordinar exemplu, in acest sens, este viata lui MILTON ERICKSON care a suferit de poliomelita, ...merita citit)

Sentimentele negative dăunează sănătăţii noastre. Dacă sufletul ne este bolnav, şi trupul va fi la fel. Bolile sunt doar semnale de alarmă pe care organismul nostru ni le transmite pentru a ne atenţiona că avem anumite emoţii sau gânduri negative pe care nu ar fi trebuit să le emitem către lumea înconjurătoare sau despre noi înşine. Din punct de vedere psiho­emoţio­nal, fiecare boală are o anumită semnificaţie, care este complet diferită de abordarea medicală obişnuită. Practic, în urma cercetărilor întreprinse în fizica cuantică s-a observat că o afecţiune la un organ ia naştere astfel: de fiecare dată când noi emitem un gând negativ, acesta transmite un anumit mesaj emoţional, o vi­braţie specifică şi care, asemenea undelor radio, se propagă în interior, către organul respectiv. Cu cât gân­dul este emis mai des şi cu o intensitate mai mare, cu atât vibraţia res­pectivă loveşte mai puternic orga­nul. În final, acolo începe să se defor­meze structura celulelor, luând naştere un chist, un nodul sau o tumoare. Aceasta înseamnă că orice sufe­rinţă sufletească, orice supărare mai puternică, orice judecată sau criti­că, resentiment, ură sau lipsă de ier­tare emise de noi pot agrava sta­rea sănătăţii noastre. Dacă sufletul nostru este bolnav, şi trupul nostru va fi la fel. Ce se întâmplă de regulă când descoperim că avem o boală? Ne simţim cumva nedreptăţiţi, ne supărăm chiar pe soartă şi, fără să vrem, nu înţelegem exact care este mesajul corpului nostru. Dacă l-am asculta, el ne-ar spune cât de negativ am gândit, cât de supăraţi am fost, cât de puţin ne-am putut ierta pentru că am greşit ceva sau cât de multe resentimente avem.
Vindecarea începe întotdeauna cu acceptarea a tot ceea ce este, inclusiv a bolii pe care, în ultimă instanţă, tot noi am creat-o fără să ne dăm seama şi cu rezolvarea conflictului care i-a dat naştere. De aceea, complet se pot vindeca doar cei care şi-au schimbat atitudinea faţă de ceea ce înainte înţelegeau greşit. Tratând doar corpul sau organul respectiv, se tratează doar efectul, nu şi cauza bolii. Iar cauza este întotdeauna prezentă în gândurile noastre. Bolile cele mai grave iau naştere în special atunci când persoana bolnavă a strâns multă ură sau resentimente puternice în interior, nu poate ierta sub nici o formă sau are sentimente negative acute (furie extremă, tristeţe, teamă). Emoţiile negative nu trebuie lăsate să se acumuleze timp îndelungat; este recomandat să ne eliberăm de tot balastul dăunător pe care îl purtăm cu noi. Pentru nimeni şi nimic nu merită să ne supărăm atât de mult, încât să ne îmbolnăvim, mai ales că percepţia noastră despre acel lucru sau persoană poate fi complet eronată.
Această abordare emoţională a bolilor ar putea părea cel puţin ciudată pentru mulţi şi este firesc să fie aşa, întrucât reprezintă o explicaţie care abia de câţiva ani a început să fie dovedită ştiinţific. Trăim însă într-o eră informaţională cu acces la forme de instruire fabuloase, precum internetul, aşa cum nu a mai fost niciodată posibil în istoria omenirii şi avem datoria de a ne autoeduca şi a nu respinge ideea că există şi alte modalităţi de tratament înainte de a alege să predăm armele în faţa bolii. Avem un singur trup, iar el merită toată atenţia şi dragostea noastră!
Despre "limbajul" bolilor am mai scris intr-un alt articol : http://psihologic.blogspot.com/search?updated-min=2008-01-01T00%3A00%3A00%2B02%3A00&updated-max=2009-01-01T00%3A00%3A00%2B02%3A00&max-results=8

duminică, 9 august 2009

Un pic de astro... si....

Pentru cei interesati sa cunoasca o mica parte din ei... sub forma astrologica :
http://eureka.cs.tuiasi.ro/~fleon/other/Astrologia_natala.swf
(e ok site-ul) - usor de priceput si utilizat.







O viziune realista, intr-o mare masura, despre New Age... pentru cei curiosi :
http://www.ideiindialog.ro/articol_329/criza_constiintei_si_mentalitatea_new_age.html
Pe mine m-a influentat mult aceasta "noua" orientare si am fost de acord cu ea pana la punctul de trancedere a sinelui prin metode ocultiste cum ar fi: chanelling, vorbitul cu spiritele, etalare....
Orice are legatura si cu dezvoltarea materiala nu cred ca este in concordanta cu legile lui Dumnezeu. Noi trebuie sa ajungem la unitate prin metode conforme, care sa nu ne indeparteze de realitate intru totul si sa nu ne faca sa traim in alte lumi, de fapt, decat in cea in care suntem acum. Nu ne apucam sa vorbim cu spiritele oamenilor sau diferitelor lucruri, obiecte ca sa putem transcede sau ca sa putem deveni noi insine ci cautam metode clare, vizibile eventual sau rationale, logice in care sa putem vedea lumina realitatii nostre in care traim de fapt...

sâmbătă, 25 iulie 2009

Valoarea pozitiva a suferintei

Exista oameni care nu sufera? Care sa nu fi simtit niciodata durerea? Nu durerea data de o rana sau de o boala, nu durerea stomacului care isi cere drepturile sau durerea de a rabda de frig. Ci durerea aceea pe care nu o putem localiza in corpul nostru decat cel mult la nivelul pieptului, indiferent ca este vorba de o durere recunoscuta ca atare de toti - durerea de a pierde un copil sau un parinte, durerea de a fi umilit in public etc. - de o durere cunoscuta doar celor apropiati sau, cel mai adesea, de o durere pe care nici cel cu care impartim patul nu o cunoaste.

Exista oameni care sa nu fi simtit niciodata aceasta durere?

Probabil ca nu. Cum e insa posibil? Nu toti suntem parasiti de persoana iubita, nu tuturor ne moare cineva drag, nu toti gustam din umilinta de a nu fi recunoscuti ca oameni, nu toti ne imbolnavim de cancer si nu toti ne ratam visurile.

Si totusi, toti suferim. Ca si cum ar exista in noi un imbold spre suferinta, ca si cum am fi programati sa suferim si in drumul nostru prin viata nu facem decat sa cautam un bun motiv pentru a suferi. Ca si cum am avea nevoie sa suferim.

Daca nu avem ce manca, suferim de foame si ne inchipuim ca daca am fi satui, am fi cei mai fericiti oameni. Daca avem ce manca, suferim de frig si am putea crede ca o soba calda e tot ceea ce ne lipseste. Daca nu ne este frig, suferim ca nu suntem iubiti - ah, macar de am fi fost iubiti de parintii aceia nepriceputi sau macar de am avea langa noi un om care sa ne iubeasca asa cum suntem, sa ne accepte fara conditii si sa ne ofere totul fara sa ne ceara nimic. Daca suntem totusi iubiti, suferim ca nu ne reusesc planurile de realizare profesionala sau ca nu suntem recunoscuti in comunitatea noastra ca o persoana importanta, valoroasa, demna de respectul tuturor.

Si daca avem si asta?

Vom suferi atunci cand vom incepe sa pierdem ceva din toate acestea sau, daca nu, vom gasi cu siguranta un nou motiv de suferinta, chiar de-ar fi sa il cautam in adancul nostru printre cele mai insignifiante scame ale sufletului.

Si vom suferi din nou. Nu tot timpul, nu in permanenta, binenteles, dar din cand in cand… si atunci, dupa o perioada linistita, poate chiar fericita, vom suferi din nou, poate chiar cu voluptate.

De ce suferim?

Pentru ca ne lipseste ceva sau cineva? Pentru ca am ratat? Pentru ca soarta ni se impotriveste? Pentru ca intotdeauna vrem mai mult decat putem avea sau pentru ca purtam in noi pecetea pacatului originar? Exista suferinta a carei cauza este in afara noastra: dezastre naturale, accidente, oameni care ne fac rau, relatii care nu merg, boli incurabile care ne afecteaza viata noastra sau a celor dragi etc. Dupa cum exista si suferinta care vine din interiorul nostru: nu stim ce vrem, facem alegeri proaste, nu ne multumim cu ceea ce avem sau vrem ce nu se poate etc.

In primul caz suntem obligati sa ne confruntam cu o schimbare pe care nu ne-am dorit-o, in al doilea caz trebuie sa suportam consecintele indeciziilor noastre, alegerilor noastre, dorintelor noastre nesabuite. In ambele cazuri insa, stim ca asa cum a fost nu va mai fi, ca ceva s-a schimbat sau trebuie schimbat, fie ca ne convine sau nu.

De unde stim toate acestea? Pentru ca suferim.

Suferinta ne ajuta sa crestem, sa ne revizuim nevoile si dorintele, sa ne confruntam cu noi insine sau… sa pierdem totul.

Confruntarea cu suferinta imi aminteste, prin consecintele ei, de scena memorabila din filmul “Indiana Jones” in care eroul, aflat in cautarea Sfantului Graal, trebuie sa aleaga pocalul cel sfant dintre alte sute. Alegea bine, alegea Viata. Alegea prost, alegea Moartea.

Suferinta ne obliga sa facem o alegere similara. Ne obliga sa luam o decizie: viata sau moartea, cresterea sau stagnarea, trecerea la un stadiu superior al constiintei de sine sau regresul catre o forma mai primitiva de existenta. Suferinta ne obliga sa ne uitam acolo unde nu vrem sa vedem ca ceva nu e in regula cu noi sau cu lumea in care traim, caci suferinta nu o mai putem ignora asa cum am facut pana acum cu tot ceea ce nu ne-a convenit.

Psihologul Jean Piaget, care a revolutionat psihologia dezvoltarii copilului prin descoperirile sale, a descris procesul de adaptare al copilului, ca si al adultului, ca fiind compus din doua aspecte, aflate in permanenta confruntare: pe de o parte, asimilarea, adica tendinta de a percepe lumea si pe noi insine prin prisma a ceea ce stim deja, iar pe de alta parte, acomodarea, adica schimbarea modului de a vedea lumea pentru a face “loc” noilor experiente care nu se mai potrivesc cu ceea ce stiam inainte.

Dupa parerea mea, suferinta este expresia tensiunii dintre doua tendinte asemanatoare: aceea de a pastra ceea ce avem, ceea ce stim, ceea ce ne este deja familiar, in special referitor la noi insine, si tendinta de a ne schimba, de a creste, de a ne atinge potentialul nostru uman.

Nici una dintre cele doua forte nu este buna sau rea, utila sau inutila. Avem nevoie sa pastram ceea ce avem deja pentru a ramane noi insine, dupa cum avem sadita in noi si nevoia de a creste, de a ne dezvolta spiritual, sufleteste, ca oameni in deplinatatea cuvantului. Suferinta este tensiunea dintre cele doua nevoi. Sau, daca vreti, e cutremurul care reaseaza placile tectonice intr-o noua pozitie stabila.

Sa luam cateva exemple. Indragostitul parasit - sufera pentru ca este deziluzionat, dezamagit, obligat sa accepte ca iubirea lui a fost doar o himera, ca iubita lui a fost minunata doar in imaginatia lui de indragostit. Realitatea vine peste el ca un buldozer si il obliga, prin suferinta, sa revina cu picioarele pe pamant. Tanarul confruntat cu un esec profesional - sufera pentru ca a descoperit ca nu este atat de bun pe cat isi inchipuia sau a aflat ca nu e totul sa fii bun pentru a reusi, uneori succesul depinzand si de alte variabile pe care le ignorase pana atunci.
Sotul sau sotia indoliat(a) - sufera pentru ca a pierdut un om care devenise o parte din sine insusi/insasi si acum e obligat(a) sa invete a trai din nou de unul singur, cu un suflet schilodit si neimplinit. Parintele dezamagit de propriul copil - sufera pentru ca si-a pus in el niste sperante nerealiste, pentru ca a asteptat ceea ce nu putea veni si abia acum isi da seama de acest lucru.

Atata timp cat suferinta este la vedere, este acceptata si traita in mod autentic, cu tot cortegiul sau de lacrimi, bocete, chipuri incremenite, pasi ezitanti si sentimente sfasietoare, ea isi atinge scopul, se consuma si dispare cu timpul.

In psihoterapie exista expresia “a face doliul” si se refera la acceptarea pierderii ca un dat inevitabil si exprimarea deschisa a durerii. Cei incapabili sa isi faca doliul dupa o pierdere concreta sau simbolica, sunt adesea incapabili sa isi reia viata normala de dinainte.

Exista deasemeni oameni atat de “priceputi” in a se ignora pe ei insisi si nevoile lor, incat suferinta este “obligata” sa ia forme extreme pentru a-si face simtita prezenta.

Primul exemplu care imi vine in minte este atacul de panica - si asta pentru ca, fara a fi vorba de un studiu riguros ci doar de impresia personala, numarul celor care sufera de astfel de atacuri a crescut extraordinar de mult in ultimul timp. Explicatia ar fi legata de raportul disproportionat de mare dintre stresul cotidian si capacitatea - aparent destul de redusa in cazul multora - de a gestiona in mod adecvat acest stres.

Un alt exemplu este cel al tulburarilor de conversie, cum sunt numite astazi isteriile clasice, in care dorinte si nevoi ignorate isi manifesta prezenta prin simptome legate de functionarea corpului. Depresia nevrotica este si ea rezultatul unui conflict intre dorinte si realitate sau intre modul uneori defectuos de a gandi si datele contradictorii ale realitatii.

De aceea, nu sunt putini cei care considera ca cel care vine in suferinta la un psihiatru sau un psihoterapeut nu trebuie ajutat sa scape cat mai repede de suferinta respectiva, ci ajutat sa inteleaga care este sensul acesteia, de unde vine si ce anume trebuie schimbat in viata respectivului pacient - daca il scapam repejor de durere, va fi prea putin tentat sa ii mai afle cauza, expunandu-se riscului de a cadea din nou, pe viitor, in aceeasi capcana a ignorarii de sine.

Sunt tentat sa cred ca exista probabil si suferinte fara rost. Gratuite, inutile, din care nu se poate invata nimic, care nu duc la nimic bun. De exemplu, suferinta care apare la unii din cei cu boli psihice grave: tocmai organul care ar fi trebuit folosit la “interpretarea” si asimilarea, cu sens, a suferintei este incapabil de a face asa ceva.

Dar, per ansablu, dupa parerea mea, suferinta are o valenta pozitiva, adaptativa pe termen lung; chiar si din suferinta confruntarii cu propriul sfarsit cred ca se poate invata ceva - ceva ce ne ajuta sa ne traim mai consistent viata, atat cat a mai ramas, si care ne pregateste, in acelasi timp, pentru marea trecere in eternitate.


Costin Patrascu
Sursa articolului : www.psihogen.ro

sâmbătă, 11 iulie 2009

Cum să-i ascultăm pe ceilalţi

Liniştea e de aur în conversaţie, căci celălalt este mult mai interesat de propria sa persoană decât de noi, deci să-l ascultăm cu simpatie dacă tot vrem să-l "câştigăm" de partea noastră, trebuie să-i acordăm întreaga atenţie, ascultându-l. Fiecare om are o dorinţă profundă de a fi ascultat, pentru că aceasta îl face să se simtă mai bine şi mai important.
Atunci cînd ne manifestăm ca un ascultător activ, îi facem un compliment celeilalte persoane, chiar fără să rostim un singur cuvânt. Dacă o ascultăm în timp ce vorbeşte despre ceea ce crede ea că este important topim repede gheaţa care există adesea în cazul unor prime întîlniri.
Ascultarea activă este un mod deosebit de a reacţiona, pentru că îl încurajează pe celălalt să continue să vorbească şi ne permite, în acelaşi timp, să avem certitudinea că înţelegem ceea ce ni se spune. Din cele 40 000 de impulsuri primite în fiecare secundă de urechile, ochii, mâinile noastre sau de tot restul corpului, nu putem capta decât câteva, asupra cărora ne focalizăm atenţia. Iar ce anume va fi captat este mult influenţat de factori cum sunt : aşteptările noastre, nevoile, credinţele, interesele, atitudinile, experienţele şi cunoştinţele noastre. După cum afirmă F. Sathre, R. Olson şi C. Whitney, autorii cărţii intitulate "Să conversăm": "Se zice că auzim jumătate din ceea ce se spune, ascultăm cu atenţie jumătate din ce am auzit şi ne amintim jumătate din ce am ascultat". Cu alte cuvinte, avem tendinţa să auzim ceea ce vrem să auzim şi să vedem ceea ce vrem să vedem. Aşa cum spunea Fritz Perls, fondatorul mişcării terapeutice gestaltiste, "imaginile lumii nu intră în noi în mod automat, ci selectiv. Noi nu vedem, ci căutăm, cercetăm, scrutăm ceva. Noi nu auzim toate sunetele din lume, ci ascultăm".
Din aceste motive, mesajul trimis nouă este adesea diferit de cel pe care-l creăm noi din semnele care ne stau la dispoziţie. Impresia noastră este, de multe ori, departe de intenţia celeilalte persoane. Adesea mesajele sunt decodificate incorect, fără ca nici una din părţi să ştie vreodată că a existat o neînţelegere.
A asculta activ înseamnă deci a comunica emiţătorului ce înseamnă pentru noi mesajul său, ce am înţeles noi din ceea ce am auzit. Acest lucru îi permite să-şi dea seama că-l ascultăm, în primul rând si în al doilea rând că-l înţelegem, iar nouă ne permite să ne confirmăm sau să ne clarificăm impresia percepută. Iată un exemplu de ascultare activă:
Ea : Nu ieşim niciodată nicăieri.
El : Te plictiseşti şi vrei să facem o excursie. (Ascultare activă.)
Ea : Da. De mulţi ani tot spunem că o să facem o excursie prin ţară, când vom ieşi la pensie. Hai s-o facem acum!
Ascultarea activă este foarte folositoare în două situaţii:
- când nu suntem siguri că am înţeles ce vrea să spună cealaltă persoană;
- când ni se transmite un mesaj important sau cu un conţinut emoţional. Atunci când recurgem la ascultarea activă, să ne concentrăm asupra sentimentelor exprimate de ceilalţi, asupra conţinutului mesajului sau asupra amândurora, în funcţie de ceea ce credem că nu am înţeles bine şi ceea ce considerăm că este cel mai important. Pentru a ajunge la un răspuns, să ne punem întrebarea: "Ce simte interlocutorul?", "Ce mesaj încearcă să ne transmită?"
Cînd transmitem celuilalt concluzia noastră, să începem prin a ne adresa direct cu: "Dumneata/Tu ..." , determinând astfel un răspuns la fel de direct, adăugând în încheiere "... Am dreptate?" În felul acesta vom putea afla imediat dacă concluzia noastră a fost corectă, iar dacă nu a fost, atunci emiţătorul mesajului ne va lămuri exact asupra a ceea ce a vrut să spună.
Mulţi oameni relatează despre ameliorări evidente ale relaţiilor lor cu ceilalţi din momentul în care au încetat să-i mai judece şi au început să-i asculte activ.
Ascultarea activă este un mod excelent de a-i încuraja pe ceilalţi să ne vorbească. Interesul pe care-l arătăm îi va determina adesea pe oameni să fie mai vorbăreţi. Faptul că nu le criticăm gândurile şi sentimentele îi va face să se simtă mai bine şi să se destăinuie mai profund în legătură cu mai multe probleme decât în altă situaţie.
Ascultarea activă ne ajută să lăsăm deoparte dialoguri interne perturbatoare, să participăm la ceea ce povestesc alţii şi să trăim sentimentele lor. Vom constata cu surprindere că atunci când ne concentrăm nu asupra noastră, ci asupra partenerilor de conversaţie, ne vin în minte mult mai uşor lucruri despre care putem discuta. Şi, având în vedere că am arătat atâta atenţie ascultându-i, este mult mai plauzibil că şi ei vor dori să ne asculte.
În timp ce aplică ascultarea activă, multă lume ignoră sau minimizează intensitatea sentimentelor despre care i se vorbeşte. Este ca şi cum ar crede că dacă nu bagă în seamă nişte sentimente, acestea vor şi dispărea. Este tocmai invers. Neluând în considerare realitatea şi intensitatea emoţiilor celorlalţi, ele vor avea tendinţa să se accentueze, în vreme ce arătând înţelegere, printr-o ascultare activă, aceasta poate avea un efect cathartic.
Este necesar, deci, să exersăm, pentru a ne putea concentra exact asupra a ceea ce spune celălalt.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Din comorile Orientului : Cum sa va priviti karma

* Viaţa este un joc. Alternarea nopţilor cu zilele acestui Pământ care se roteşte şi alternarea clipelor de tristeţe cu cele de bucurie în viaţa oamenilor sunt ca o tablă de şah multidimensională. Regulile jocului sunt stabilite de karma, legea cauzei şi a efectului. Karma aranjează reunirea prietenilor pierduţi unul de celălalt în noaptea întunecată a morţii. Karma atrage sufletele înapoi în lumea astrală, atunci când vremea lor pe pământ s-a terminat.
Exact precum piesele de şah, care, atunci când sunt scoase de pe tablă sunt puse într-o cutie, aşa şi Destinul, atunci când îi dă la o parte pe oameni de pe „tabla” vieţii, îi pune în „dulapul” secret sau în camera de odihnă a unei alte lumi.
Priveşte urcuşurile şi coborâşurile vieţii cu mintea senină. Pentru existenţa aparentă, este vorba numai despre un joc. Priveşte câştigurile şi pierderile tale cu detaşare mentală, ca şi cum vezi un film. După ce vezi o piesă de teatru bună – chiar şi o tragedie –, exclami: „Ce poveste bună! Am învăţat multe din ea”. În mod similar, chiar şi atunci când treci peste evenimente tragice din viaţa ta, spune pentru tine: „Sunt recunoscător pentru această experienţă! M-a învăţat multe”.
Viaţa are nevoie de varietate pentru a fi interesantă.
Dacă un roman ne face să râdem sau să plângem, îl apreciem. Gândeşte-te la viaţă ca la un roman bun sau un film bun. Şi retrage-te un pic, în mod mental. Trebuie să vezi în perspectivă. Dacă nu îţi place intriga, adu-ţi aminte, cu cât eşti mai liber în interior, cu atât va fi mai mare capacitatea de a o schimba.
Karma face jocurile. Dar cine a pus karma în mişcare? Noi am făcut asta.
Orice am fi făcut în trecut, putem şterge. Acum, tot ceea ce ne trebuie este determinarea benefică, cea născută din libertatea interioară în creştere.
Oamenilor le plac jocurile ca şahul şi acceptă reuşitele sau pierderile cu mai multă sau mai puţină uşurinţă. În acelaşi sens, ar trebui să ne permitem să ne bucurăm de viaţă, chiar dacă este vorba de o înfrângere. Ar trebui să ne permitem să trăim cu calm şi cu simţul recunoaşterii. În acelaşi sens trebuie să ne permitem să ne bucurăm atunci când îi reîntâlnim pe prietenii buni – cine ştie în câte vieţi de până acum? Şi ar trebui să ne permitem să plecăm din nou în moarte, cu o credinţă calmă.
Viaţa este un joc. Fii interesat de acesta, dar rămâi mereu detaşat. Nu lăsa nimic să te afecteze în interior. Oricum se vor derula lucrurile, adu-ţi aminte, nu este nimic real. Nu fi ca un anumit domn care, bucurându-se foarte mult că a câştigat o partidă de şah, a murit de atac de cord!
Chiar şi în timpul orelor întunecate ale unui doliu sau în timpul decăderii corpului la o vârstă înaintată, păstrează-ţi o atitudine veselă. Pătratele negre, pe o tablă de şah, alternează cu cele albe. Astfel, fiecare clipă întunecată în viaţă alternează cu lumină, fiecare tristeţe – cu o bucurie, fiecare înfrângere – cu un succes. Schimbarea şi contrastul sunt inevitabile şi sunt acele elemente care fac acest mare joc posibil. Priveşte-le fără patimă şi nu le lăsa niciodată să te definească în interior.

* Reînvierea spirituală. Viaţa este glorioasă; viaţa este frumoasă numai dacă îl vei găsi pe Dumnezeu sub rămăşiţele materiei. Nu trebuie să fii hipnotizat de acest tablou schimbător al vieţii şi al morţii – zăreşte nemurirea. Este cel mai fericit lucru pe care l-ai putea experimenta. Dumnezeu este ascuns în spatele lunii, al soarelui şi al stelelor. Chiar şi conştiinţa ta este vocea lui Dumnezeu. Nu există nicio altă cale să-l descoperi pe Dumnezeu, cu excepţia devotamentului real şi meditaţiei.
Renaşte în fiecare zi prin meditaţie. Compară starea ta de dinainte şi de după meditaţie. Meditează profund, dacă vrei să-l cunoşti pe Dumnezeu. Scapă de obiceiurile rele, de indiferenţă şi de nelinişte.
Reînvierea înseamnă relaxare, să-ţi relaxezi conştienţa din corp şi minte prin meditaţie. Atunci vei deveni liber: sufletul tău ştie că poţi trăi fără corp chiar dacă trăieşti încă în el; este separat.
Viaţa umană poate fi frumoasă, dar este ca viaţa unei păsări într-o colivie. Deschizi uşa coliviei, dar pasărea nu vrea să zboare. Este vorba despre frică – şi noi, în timpul meditaţiei, spunem: „Voi adormi în Infinit şi niciodată nu mă voi reîntoarce?”. Ne este frică de acest cer vast. Am trăit prin identificarea continuă cu corpul nostru şi ne este frică de propria omniprezenţă infinită, ne este frică să reînviem omnipotenţa şi omniscienţa.
Nu ştii ce bucurie se află după ecranul minţii subconştiente. Dacă alungi neliniştea şi senzaţiile corpului, stai liniştit şi spui: „În Paradisul Tăcerii, o, Doamne, naşte-Te prin mine”, atunci, pe altarul tăcerii, El va veni. Bucuria lui Dumnezeu este indescriptibilă – bucurie pe care niciun vis schimbător al vieţii şi al morţii nu o poate lua din tine.

* Eliberarea de reîncarnare. „Bhagavad Gita” descrie reîncarnarea ca pe o roată care se învârte constant. Pentru a te da jos de pe roată, trebuie să îţi doreşti foarte intens libertatea. Atunci numai Dumnezeu te va elibera. Dorinţa ta trebuie să fie fierbinte. Dacă este, şi tu eşti hotărât că nu mai vrei să te joci, Domnul te va elibera. El încearcă să te ţină aici pentru teste, dar din cauza aspectului Său superior, ca Iubit Cosmic, El urăşte acest spectacol şi te vrea afară din el. De ce nu te-ar elibera, odată ce te vede că îl vrei numai pe El, şi nu spectacolul său: faptul că vrei numai libertatea în el?
Aceeaşi esenţă – viaţa conştientă – este în tine şi în copac. Dar copacul a fost pus acolo, în timp ce liberul-arbitru te-a făcut pe tine cine eşti şi ce eşti. Numai cel înţelept ştie unde se termină predestinarea şi începe liberul-arbitru. În acest timp, noi trebuie să facem lucrurile cel mai bine, potrivit cu cea mai clară înţelegere a noastră. Trebuie să tânjeşti după libertate aşa cum tânjeşti după aer. Fără dorinţă sinceră nu îl vom găsi niciodată pe Dumnezeu. Doreşte-l pe El deasupra oricărui lucru. Doreşte-L ştiind că îl poţi împărţi cu toată lumea: aceasta este cea mai mare dorinţă.
Şi încearcă, între timp, să te ridici deasupra opuselor: plăcere şi suferinţă, cald şi rece, boală şi sănătate. Eliberează-te de conştiinţa individualităţii, de a fi separat de toţi şi de toate. Concentrează-te asupra Lui. Rămâi în sinea ta, la fel de neafectat ca şi Spiritul imobil care vrei să devii. El singur este ceea ce eşti de fapt. Numai binecuvântarea Sa este adevărata ta natură.

Sursa aricolului : http://www.lumeafengshui.ro/default.aspx