Intoarcerea

In siguranta mea de a sti am gasit, din nou, ca nu stiu. Intortocheate sunt caile Domnului. Ma credeam deja puternica, aveam impresia ca am ajuns pe una din culmile libertatii, iar cand am deschis ochii m-am prabusit in adancul vaii intunecate careia-i dadusem de uitare. Aici am gasit lucruri pierdute, inselate, refulate si multe ispite. Nu pot sa plec mai departe, voi ramane aici o perioada pentru a trimfa odata, pentru a-mi putea deschide calea fara sa-mi mai fie frica sa privesc in jos. Cineva tot imi spunea ca in viata nu exista scurtaturi, fiecare drum are itinerariul sau, iar daca incerc sa o iau pe scurtatura imi va parea rau de tot ce puteam sa vad si n-am vazut si chiar daca ajung la tinta ajung sa-mi dau seama ca altii, care n-au fost atat de "inventivi" ca mine isi mentin mai bine echilibrul si prind chiar radacini.
Imi pun sufletul, credinta si suferinta in aceste randuri, fara o speranta anume, fara o cerinta anume. Vreau doar sa-mi revin, sa fac, sa lupt, sa cred si sa iubesc. Nu sa iubesc pe cineva anume ci tot, sa ma bucur de viata, de oameni... asa cum sunt ei.
Sunt singura. Sunt singura in suflet.
Nu stiu daca idraznesc sa public asta... vreau, dar mi-e mai frica de pareri, de oameni decat de moarte. Ce absurd! (nu pot sa cred) Desi am, deseori, o minte Libera, absolut, pot sa cred, sa fac si sa cred ce vreau, sa devin, sa ma transform: acum sunt atat de limitata...
Caut ceva si nu stiu ce (?!) Cred ca drumul meu e cel spiritual, cred ca asta caut, probabil ma voi dedica cu toata fiinta mea "stiintei" spiritului. Aceasta e o lupta apriga ce se da in mine, nu pot sa continui mergand in destin, trebuie sa ma descopar, in adevaratul sens, sa raman in esenta adevarata si sa fac ceea ce va fi bine sa fac. Am puterea de a ma sacrifica cu toata fiinta si cred ca aceasta placere (sadica din punctul altora de vedere) ma va satisface intru totul.
Pfuu, e "grele" toate astea, asa ca `om trai si `om vedea.
Luminata sa ne fie mintea.